Tot ce trebuie să știi despre procedura divorţului

5 mituri despre divorţul cu minori

Divorțul este adesea înconjurat de numeroase mituri. Este esențial să înţelegem ce presupune procedura divorţului pentru a putea aborda situaţia cu claritate, încredere și cu o pregătire corespunzătoare.

Mitul 1: Divorțul implică întotdeauna un proces lung și anevoios în instanță

În realitate, căsătoria poate fi desfăcută pe cale administrativă, de către ofiţerul de stare civilă, sau prin procedura notarială, de către notarul public. De asemenea, divorţul poate fi pronunţat de instanţa de judecată.

Mitul 2: Divorțul se pronunță doar în cazul conflictelor majore

Adesea se consideră că divorțurile sunt rezultatul unor conflicte majore, cum ar fi infidelitatea sau abuzul. Cu toate acestea, cuplurile pot alege să divorțeze dintr-o varietate de motive, inclusiv din cauza faptului că s-au îndepărtat unul de celălalt sau că au obiective diferite. Este esențial să înțelegem că fiecare căsnicie este unică, iar motivele pentru desfacerea acesteia sunt la fel de variate.

Astfel, divorţul poate avea loc:
a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

Mitul 3: Locuinţa copilului minor va fi stabilită întotdeauna la mamă

O altă concepție frecvent întâlnită este aceea că, în urma unui divorț, locuinţa minorilor este stabilită întodeauna la mamă.

În lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic. Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior.

La evaluarea interesului copilului instanţa poate avea în vedere:
a) disponibilitatea fiecărui părinte de a-l implica pe celălalt părinte în deciziile legate de copil şi de a respecta drepturile părinteşti ale acestuia din urmă;
b) disponibilitatea fiecăruia dintre părinţi de a permite celuilalt menţinerea relaţiilor personale;
c) situaţia locativă din ultimii 3 ani a fiecărui părinte;
d) istoricul cu privire la violenţa părinţilor asupra copilului sau asupra altor persoane. Acest istoric poate fi probat prin certificate medico-legale, rapoarte de evaluare realizate de către asistentul social sau rapoarte de expertiză psihologică a minorului, ascultarea minorului în camera de consiliu, coroborate cu orice alte mijloace de probă prevăzute de lege;
e) distanţa dintre locuinţa fiecărui părinte şi instituţia care oferă educaţie copilului.

Mitul 4: Părintele care petrece mai mult timp cu minorul va obţine dreptul de a exercita în mod exclusiv autoritatea părintească („custodia”) 

Regula este aceea că ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea copiilor lor. 
Prin excepţie, se consideră motive întemeiate pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte sau de către alte persoane: încălcarea gravă sau repetată a autorităţii părinteşti a celuilalt părinte, alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, înstrăinarea părintească, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, oricare altă imposibilitate obiectivă a părinţilor de a colabora pentru luarea în comun a deciziilor privitoare la copil, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti.

Instanțele judecătoreşti pun accent pe bunăstarea copilului și pe implicarea ambilor părinți în viața acestuia. 

Mitul 5: Părintele separat de copil nu mai are niciun drept în legătură cu acesta din urmă

În realitate, părintele separat de copilul său are dreptul de a păstra legături personale cu acesta. Relaţiile personale se pot realiza prin:

a) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relaţii personale cu copilul;
b) vizitarea copilului la domiciliul acestuia;
c) găzduirea copilului, pe perioadă determinată, de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuieşte în mod obişnuit, cu sau fără supravegherea modului în care relaţiile personale sunt întreţinute, în funcţie de interesul superior al copilului;
d) corespondenţă ori altă formă de comunicare cu copilul;
e) transmiterea de informaţii copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul;
f) transmiterea de către persoana la care locuieşte copilul a unor informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau şcolare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul;
g) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament într-un loc neutru în raport cu copilul, cu sau fără supravegherea modului în care relaţiile personale sunt întreţinute, în funcţie de interesul superior al copilului.

📧 Email: [email protected]
📞 Telefon: 0732 080 090
📍 Cabinet de avocatură – Timișoara